8.2. Clasificarea alunecărilor de teren

Intuiție

„Alunecare de teren” acoperă lucruri foarte diferite: un bloc care cade liber, o pantă care alunecă pe un plan, un noroi care curge. Diferă prin felul mișcării, prin material și, mai ales, prin viteză: de unele fugi, pe altele le măsori cu rigla de la un an la altul.

8.2.1. Clasificarea după tipul mișcării și materialul deplasat

Clasificarea folosită astăzi aproape universal a fost propusă de Varnes (1978), revizuită de Cruden și Varnes (1996) și actualizată de Hungr et al. (2014). Ea combină două criterii: tipul mișcării și tipul materialului. După tipul mișcării se disting (Figura 8.2):

1. prăbușirile (falls) – desprinderea unor blocuri de rocă sau de pământ de pe un versant abrupt, urmată de cădere liberă, salturi și rostogolire; mișcarea este foarte rapidă și nu implică forfecare pe o suprafață continuă;

2. răsturnările (topples) – rotirea unor coloane sau plăci de rocă în jurul unui punct de la baza lor, spre exteriorul versantului; sunt tipice masivelor cu discontinuități abrupte, înclinate spre interiorul versantului (Secțiunea 8.4);

3. alunecările în sens restrâns (slides) – deplasarea prin forfecare a unei mase pe una sau mai multe suprafețe de rupere. După forma suprafeței se disting alunecări rotaționale, cu suprafață curbă (concavă în sus), caracteristice pământurilor argiloase relativ omogene și umpluturilor, translaționale (planare), cu suprafață aproximativ plană, urmărind un strat slab, un contact litologic sau o discontinuitate, și compuse, cu suprafață formată din segmente curbe și plane, pe care masa deplasată se fragmentează în blocuri;

4. împrăștierile laterale (spreads) – extinderea laterală a unui strat rigid (rocă fisurată, argilă tare, loess) așezat pe un strat moale sau lichefiabil (argilă sensibilă, nisip saturat); stratul superior se fragmentează în blocuri separate de fisuri și grabene; sunt tipice cutremurelor (Secțiunea 7.7.2);

5. curgerile (flows) – deplasarea materialului sub forma unui fluid vâscos, cu deformații distribuite în întreaga masă, fără o suprafață de forfecare distinctă. Se disting curgeri de noroi (mudflows), în materiale fine saturate, curgeri de grohotiș (debris flows), foarte rapide, canalizate pe torenți, cu amestec de bolovani, pietriș și matrice fină, avalanșe de roci (rock avalanches), extrem de rapide, rezultate din fragmentarea unor prăbușiri de mari dimensiuni, și curgeri de pământ (earthflows), lente sau moderate, în argile plastice;

6. deformațiile lente de versant, introduse ca tip distinct de Hungr et al. (2014): creep-ul (soil creep), deplasarea extrem de lentă, continuă, a stratului superficial sub acțiunea ciclurilor de umezire–uscare și îngheț–dezgheț, solifluxiunea, curgerea lentă a stratului dezghețat peste substratul înghețat, precum și deformațiile gravitaționale profunde ale versanților montani (sackung).

Figura 8.2 Principalele tipuri de mișcare ale deplasărilor în masă (schematic, după Cruden și Varnes, 1996 și Hungr et al., 2014, simplificat): prăbușire, răsturnare, alunecare rotațională, alunecare translațională, împrăștiere laterală și curgere.

După materialul deplasat, Varnes (1978) distingea rocă (rock), grohotiș (debris, material grosier, cu peste 20% particule mai mari de 2 mm) și pământ (earth, material fin). Hungr et al. (2014) au înlocuit această împărțire cu una geotehnică, mai apropiată de practica de proiectare: rocă, argilă, noroi (material fin în stare curgătoare), praf–nisip–pietriș–grohotiș, turbă și gheață, obținând în total 32 de tipuri de deplasări în masă. Denumirea completă a unui fenomen se obține combinând cele două criterii: alunecare rotațională în argilă, curgere de grohotiș, prăbușire de rocă, împrăștiere laterală în loess etc. Multe alunecări reale sunt complexe: încep ca alunecări rotaționale în partea superioară și se transformă în curgeri de pământ spre picior, sau încep ca prăbușiri și continuă ca avalanșe de roci.

8.2.2. Clasificarea după viteză

Viteza de deplasare determină în mod direct pericolul pentru vieți omenești și construcții. Cruden și Varnes (1996), pe baza propunerii WP/WLI (1995), au definit o scară cu șapte clase, ale căror limite sunt separate prin câte două ordine de mărime (Figura 8.3 și Tabelul 8.1). Alunecările extrem de lente (sub 16 mm/an) sunt imperceptibile fără instrumente și permit, cu precauții, executarea construcțiilor; cele foarte lente și lente produc degradări progresive care pot fi remediate prin lucrări de întreținere; de la clasa moderată în sus, structurile sunt de regulă distruse, iar de la clasa foarte rapidă (peste 3 m/min) evacuarea nu mai este posibilă și pierderile de vieți sunt probabile. Viteza unei alunecări nu este constantă: după o fază de pregătire, cu deplasări lente și accelerare progresivă, urmează ruperea propriu-zisă, cu viteze de ordine de mărime mai mari, apoi o fază de încetinire; alunecările vechi, în care rezistența pe suprafața de alunecare a scăzut la valoarea reziduală (Secțiunea 8.3.1), se reactivează periodic cu viteze lente sau foarte lente.

Tabelul 8.1 Scara vitezelor de deplasare a alunecărilor de teren (după Cruden și Varnes, 1996).

Clasa	Descriere	Limita inferioară a clasei	Aceeași limită, în unități uzuale
7	extrem de rapidă	\(5\cdot10^{3}\) mm/s	\(>5\) m/s
6	foarte rapidă	\(5\cdot10^{1}\) mm/s	3 m/min
5	rapidă	\(5\cdot10^{-1}\) mm/s	1,8 m/h
4	moderată	\(5\cdot10^{-3}\) mm/s	13 m/lună
3	lentă	\(5\cdot10^{-5}\) mm/s	1,6 m/an
2	foarte lentă	\(5\cdot10^{-7}\) mm/s	16 mm/an
1	extrem de lentă	–	\(<16\) mm/an

Figura 8.3 Scara vitezelor Cruden & Varnes (1996) reprezentată logaritmic, cu consecințele tipice ale fiecărei clase și exemple de fenomene.

8.2.3. Clasificarea după adâncime

În practica românească, alunecările se clasifică frecvent după adâncimea suprafeței de alunecare, criteriu care condiționează direct metodele de investigare și de stabilizare. Normele metodologice aprobate prin Guvernul României (2003) disting alunecări superficiale (adâncimea suprafeței de alunecare sub 1 m), de adâncime mică (1–5 m), adânci (5–20 m) și foarte adânci (peste 20 m) [DE VERIFICAT: limitele exacte ale claselor de adâncime din tabelul anexei la HG 447/2003]. Alunecările superficiale afectează de obicei numai stratul de sol și deluviul, sunt declanșate de ploi intense și pot fi stabilizate prin lucrări simple (drenaje de suprafață, înierbare, reprofilare); alunecările profunde, cu suprafețe de alunecare în roca de bază alterată sau în strate argiloase de adâncime, au volume de sute de mii sau milioane de metri cubi și necesită investigații costisitoare și lucrări de stabilizare majore.

8.2.4. Clasificarea după starea de activitate

Starea de activitate a fost definită de WP/WLI (1993) și Cruden și Varnes (1996) după cum urmează. O alunecare este activă dacă se deplasează în prezent; suspendată dacă s-a deplasat în ultimul ciclu anual, dar nu se mișcă în momentul observației; reactivată dacă este activă după o perioadă de inactivitate; inactivă dacă nu s-a deplasat în ultimul ciclu anual. Alunecările inactive se subdivid în latente (dormant), la care cauzele mișcării persistă și reactivarea este posibilă, abandonate, la care cauza a dispărut (de exemplu, râul care eroda piciorul și-a mutat albia), stabilizate, prin lucrări inginerești, și relicte, formate în condiții climatice sau geomorfologice diferite de cele actuale (de exemplu, în periglaciarul pleistocen). Aceeași terminologie descrie și distribuția activității – alunecări care avansează (suprafața de rupere se extinde în direcția mișcării), regresive (râpa principală se retrage spre amonte, cuprinzând treptat coroana), care se lărgesc, se extind sau se diminuează – și stilul activității: alunecări simple, multiple (repetarea aceluiași tip de mișcare), succesive și complexe. Pentru inginer, distincția între o alunecare relictă, stabilă în condițiile actuale, și una latentă, care poate fi reactivată de o excavație sau de ridicarea nivelului apei, este esențială și trebuie susținută prin cartare geomorfologică, foraje și, dacă este cazul, monitorizare (Secțiunea 8.6).