7.1. Introducere

România este una dintre țările europene cu cel mai ridicat hazard seismic. Sursa dominantă este zona Vrancea, situată la curbura Carpaților Orientali, unde se produc cutremure la adâncimi intermediare (aproximativ 60–200 km), o situație rară în Europa continentală (Ismail-Zadeh et al., 2012, Radulian et al., 2000). Cutremurele vrâncene puternice din 1802, 1838, 1940, 1977, 1986 și 1990 au afectat suprafețe întinse, de la Republica Moldova la Bulgaria și Serbia. Cutremurul vrâncean din 4 martie 1977 (M\(_w\) = 7,4) a provocat peste 1 500 de victime și prăbușirea a peste 30 de clădiri înalte în București, punând în evidență rolul amplificării locale în depozitele cuaternare moi ale Câmpiei Române (Mândrescu et al., 2007, Pavel et al., 2016).

Din perspectiva geologiei inginerești, interesează trei aspecte: (i) unde și de ce se produc cutremurele (cauzele tectonice); (ii) cum se propagă și cum se modifică mișcarea seismică în funcție de structura geologică a terenului; (iii) ce efecte permanente pot apărea în teren (lichefiere, alunecări, tasări) și cum trebuie ele evaluate în studiile geotehnice. Aceste aspecte fac legătura cu capitolele privind structura internă a Pământului (Capitolul 2) și tectonica (Capitolul 4), precum și cu reglementările tehnice românești P 100-1, NP 074-2022 și NP 112-2014, discutate în Secțiunea 7.8.