8.5. Alunecările de teren în România#
Intuiție
O treime din țară este deal pe argile, marne și nisipuri tinere, slab cimentate, adesea cutate, cu ploi în averse și cu Vrancea alături. Greu de imaginat o rețetă mai bună pentru alunecări; de aceea hărțile de risc sunt obligație legală, nu exercițiu academic.
8.5.1. Distribuția și condițiile geologice#
Aproximativ o treime din teritoriul României este alcătuit din dealuri și podișuri dezvoltate pe depozite sedimentare neogene și paleogene slab consolidate, ceea ce explică frecvența foarte mare a alunecărilor de teren. Evaluările la scară națională ale susceptibilității (Bălteanu et al., 2010, Bălteanu et al., 2020) identifică următoarele regiuni cu susceptibilitate ridicată și foarte ridicată:
Subcarpații, în special Subcarpații de Curbură (județele Buzău, Vrancea, Prahova), unde flișul paleogen și molasa neogenă (argile, marne, gresii slab cimentate, nisipuri) sunt intens cutate și faliate, relieful este energic, precipitațiile sunt concentrate în averse, iar seismicitatea vrânceană adaugă un factor declanșator major (Micu și Bălteanu, 2009, Micu et al., 2023); aici se întâlnesc toate tipurile de deplasări în masă, de la curgeri de noroi la alunecări profunde de mari dimensiuni;
Podișul Moldovei (Podișul Bârladului, Câmpia Moldovei, Podișul Sucevei), cu strate monoclinale sarmațiene de argile, marne și nisipuri, înclinate ușor spre sud-est, care generează versanți structurali (cueste) cu alunecări translaționale și rotaționale extinse, adesea reactivate; județele Iași, Vaslui, Botoșani, Neamț și Bacău au un număr mare de localități afectate;
Podișul Transilvaniei, cu formațiuni marno-argiloase și nisipoase miocene, cu structuri în domuri și cute diapire; alunecările cu movile (glimee), de tip translațional–rotațional, de mari dimensiuni, sunt caracteristice Câmpiei Transilvaniei și Podișului Târnavelor;
Dealurile de Vest și Subcarpații Getici, cu depozite pliocen–cuaternare argiloase și nisipoase, afectate de alunecări și curgeri de pământ, precum și zonele cu exploatări miniere de suprafață (bazinul Olteniei), unde haldele și taluzurile carierelor au generat alunecări de mari proporții;
zona montană a Carpaților, unde predomină prăbușirile, avalanșele de roci și curgerile de grohotiș pe văile torențiale, iar în ariile de fliș din Carpații Orientali apar alunecări profunde.
Regiunile de câmpie și platourile de loess au susceptibilitate redusă la alunecări propriu-zise, dar malurile abrupte ale Dunării, ale râurilor mari și ale lacurilor de acumulare săpate în loess sunt afectate de prăbușiri și de alunecări de mal, favorizate de sensibilitatea la umezire a loessului (Secțiunea 10.1). Un exemplu de cedare a unui drum prin instabilitatea versantului este prezentat în Figura 8.6; situații similare sunt comune pe drumurile din Subcarpați și din Podișul Moldovei, unde debleurile și umpluturile drumurilor intersectează alunecări vechi.
Figura 8.6 Cedarea platformei unui drum prin instabilitatea versantului din aval: râpa de desprindere principală traversează carosabilul, iar corpul alunecării s-a deplasat spre vale (sursa: Shopstone, 2024).#
8.5.2. Cadrul legal și metodologic#
Cadrul reglementar românesc privind alunecările de teren s-a constituit în principal în jurul a trei documente. Parlamentul României (2001) a aprobat Planul de amenajare a teritoriului național – Secțiunea a V-a, Zone de risc natural, care definește zonele de risc natural la cutremure, inundații și alunecări de teren și cuprinde, în anexe, lista unităților administrativ-teritoriale afectate de alunecări, caracterizate prin potențialul de producere (scăzut, mediu, ridicat, cu treptele intermediare) și prin tipul alunecărilor (primare sau reactivate). Legea obligă autoritățile să elaboreze hărți de risc și să țină seama de ele în documentațiile de urbanism.
Guvernul României (2003) a aprobat normele metodologice privind modul de elaborare și conținutul hărților de risc natural la alunecări de teren și la inundații. Pentru alunecări, metodologia urmează un procedeu de tip „factori de risc”, preluat din ghidul MLPAT (1998): pentru fiecare unitate de teren (poligon omogen al hărții) se evaluează opt criterii, cărora li se atribuie coeficienți subunitari, pe baza unor tabele descriptive:
\(K_a\) – criteriul litologic (natura rocilor și pământurilor);
\(K_b\) – criteriul geomorfologic (energia de relief și înclinarea versanților);
\(K_c\) – criteriul structural (înclinarea stratelor, gradul de fisurare);
\(K_d\) – criteriul hidrologic și climatic (precipitații, eroziune);
\(K_e\) – criteriul hidrogeologic (nivelul și gradientul apei subterane, izvoare);
\(K_f\) – criteriul seismic (intensitatea seismică, corelată cu zonarea din Secțiunea 7.6);
\(K_g\) – criteriul silvic (gradul de împădurire);
\(K_h\) – criteriul antropic (excavații, umpluturi, lucrări hidrotehnice, defrișări).
Coeficienții litologic și geomorfologic sunt considerați determinanți, iar ceilalți șase au rol de corecție; coeficientul mediu de hazard al unității de teren se calculează cu relația
Valorile \(K_m\) se transpun în clase de probabilitate de producere a alunecărilor: practic zero (\(K_m = 0\)), redusă (\(K_m < 0{,}10\)), medie (\(0{,}10\)–\(0{,}30\)), medie–mare (\(0{,}31\)–\(0{,}50\)), mare (\(0{,}51\)–\(0{,}80\)) și foarte mare (\(K_m > 0{,}80\)). Harta de hazard rezultă prin reprezentarea acestor clase, iar harta de risc se obține combinând hazardul cu vulnerabilitatea elementelor expuse (construcții, infrastructură, populație). Metoda are avantajul simplității și al aplicabilității la scara județelor și comunelor, dar rezultatele depind puternic de calitatea datelor de intrare și de experiența specialistului care atribuie coeficienții; din acest motiv, în lucrările recente de la scară națională, ea a fost completată cu metode statistice de evaluare a susceptibilității, calibrate pe inventare de alunecări (Bălteanu et al., 2020).
Termenii folosiți în hărțile de risc. Aceleași norme (Guvernul României, 2003) fixează vocabularul cu care se lucrează. Hazardul natural este posibilitatea de apariție, într-o zonă și într-un interval de timp date, a unui fenomen care poate produce distrugeri; măsura lui este probabilitatea de depășire a mărimii caracteristice a fenomenului. Hazardul antropic privește fenomenele a căror variație este modificată de acțiunea omului. Elementele expuse sunt persoanele și bunurile care pot fi afectate, iar caracteristica distructivă este mărimea prin care fenomenul produce daune construcțiilor: la alunecările lente, câmpul de deplasări diferențiate; la dezvoltările retrogresive, deplasările de subsidență; la alunecările rapide, energia cinetică a masei alunecătoare. Vulnerabilitatea este gradul de pierderi, de la 0 la 100 %, pe care îl produce fenomenul. O zonă expusă hazardului este un areal în care fenomenul are probabilitate ridicată, fără a produce neapărat pagube; o zonă de risc natural este un areal în care el conduce la pagube materiale sau la pierderi de vieți omenești. Această deosebire separă harta de hazard de harta de risc și se aplică la fel hazardului seismic (Capitolul 7).
Ghidul MLPAT (1998) detaliază conținutul și etapele de redactare a hărților de risc la alunecare a versanților pentru asigurarea stabilității construcțiilor, iar ghidul GT 006-97 se referă la identificarea și monitorizarea alunecărilor de teren și la stabilirea soluțiilor-cadru de intervenție [DE VERIFICAT: titlul exact și ordinul de aprobare ale ghidului GT 006-97]. La acestea se adaugă normativul NP 074-2022 (MDLPA, 2022), care stabilește conținutul documentațiilor geotehnice, inclusiv pentru amplasamente în pantă, și standardul SR EN 1997-1 (ASRO, 2004), care reglementează verificarea stabilității generale (Secțiunea 8.6.3). Reglementările în vigoare pot fi consultate în Secțiunea 1.3.2.